Culorile de ulei
sunt vopsele cu uscare lenta compuse din particule fine de pigmenti
suspendate in uleiuri vegetale. Vopselele pe baza de ulei au fost
folosite in Anglia incepand cu secolul al 13-lea pentru simpla
decorare, dar nu au fost adoptate in scopuri artistice pe scara larga
decat incepand cu secolul al 15-lea.
Cea
mai des intalnita aplicatie/utilizare pentru aceasta vopsea este cea
domestica, unde culorile luminoase si rezistenta la uzura o fac
potrivita atat pentru interior cat si pentru exterior. Proprietatile
sale de uscare lenta au fost folosite recent in tehnicile de animatie
prin picture pe sticla.
Istorie
Proprietatea
de uscare lenta a uleiurilor organice erau in mod obisnuit cunoscute de
pictori. In orice caz, dificultatea de a obtine si de a lucra cu acest
material insemna ca era rareori folosit. Totusi, cum preferinta
publicului pentru realism crestea, culorile tempera cu uscare rapida au
devenit insuficiente. Artistii ce pictau in stilul Flamand combinau in
anii 1400 pictura in tempera cu cea in ulei, dar incepand cu anii 1600
pictura la sevalet in uleiuri pure era des intalnita, folosind cam
aceleasi tehnici si materiale intalnite azi.
Desi
civilizatiile mediteraneene antice ca cele ale Greciei, Romei si
Egiptului erau familiare cu uleiurile vegetale, exista foarte putine
dovezi care sa ateste folosirea lor ca mediu in pictura. Intr-adevar,
uleiul de in era de mult respins ca mediu datorita tendintei sale de a
se usca lent, de a se inchide la culoare si de a se crapa, spre
deosebire de mastic sau ceara.
Cu
toate acestea, scriitori greci ca Aetius Amidenus au consemnat retete
ce implicau folosirea uleiurilor pentru uscare, cum ar fi cele de nuca,
mac, canepa, cedru, castor si in. Ingrosate, acestea deveneau rasinoase
si puteau fi folosite ca vernis pentru a incheia si a proteja lucrarea
in culori pe baza de apa. In plus, cand se adauga si pigment galben la
ulei, acesta putea fi intins peste folia de aluminiu sau cositor ca o
alternativa mai ieftina la shlagmetal. Calugarii crestini au pastrat
aceste inregistrari si chiar au folosit aceste tehnici in propriile lor
lucrari. Theophilius Presbyter, un calugar german din secolul al
12-lea, recomanda uleiul de in din regiunea Marii Baltice, dar protesta
impotriva folosirii uleiului de masline datorita timpului prea mare de
uscare.
Inca
din secolul al 13-lea, uleiul era utilizat pentru a adauga detaliu la
picturile in tempera. In secolul al 14-lea, Cennino Cennini presenta o
tehnica de pictura folosind picturile in tempera acoperite cu un strat
subtire de ulei.
Tehnica
moderna a picturii in ulei a fost creata de Jan van Eyck in jurul
anului 1410. Desi van Eyck nu a fost primul artist ce folosea culorile
de ulei, el a fost primul cunoscut ca producator al unui amestec de
ulei sicativ stabil ce avea sa lege pigmentii minerali. Amestecul lui
van Eyck era probabil alcatuit din pilitura de sticla, faina de oase si
pigmenti minerali, toate aceste ingrediente fiind apoi fierte in ulei
de in pana cand ajungea la o stare vascoasa.
Leonardo
da Vinci a dus aceasta tehnica si mai departe, preparand acest amestec
la o temperatura joasa si adaugand intre 5 si 10% ceara de albine, ce
impiedica inchiderea culorii. Giorgione, Titian si Tintoretto au adus
fiecare cate o mica modificare la aceasta reteta in scopuri personale.
In
timpul sederii sale in Italia, Rubens a studiat acest amestec italian
pe baza de ulei. Ulterior el i-a adus propriile imbunatatiri folosind
uleiul de nuc incalzit impreuna cu oxidul de plumb si adaugand mastic
dizolvat in terebentina.
De
atunci, experimente pentru imbunatatirea vopselei si a vernis-urilor au
fost facute utilizand alte uleiuri. Astazi se folosesc diverse uleiuri din plante pentru a spori rezistenta sau pentru a micsora perioada de uscare.
Proprietatile practice ale culorilor de ulei
Multi
artisti din ziua de azi considera culorile pe baza de ulei ca fiind
unul dintre medium-urile fundamentale; ceva ce orice student in domeniu
ar trebui sa aprecieze, datorita proprietatilor sale. Calitatile de
baza ale culorilor de ulei includ:
Uscarea
lenta: vopseaua nu se va usca decat dupa cateva saptamani, permitand
artistului sa lucreze la o pictura in diferite sedinte
Proprietatea culorii de a se imbina cu cea in contact, permitand treceri foarte subtile de la o nuanta la alta.
Culorile
traditionale de ulei necesita un ulei ce se va intari treptat, formand
un strat impermeabil stabil. Acest gen de uleiuri se numesc uleiuri
sicative (care se usuca). Una dintre procedurile comune de masurare a
proprietatii sicative este concentratia de iod, adica numarul de grame
de iod pe care o suta de grame de ulei il poate absorbi. Uleiurile cu o
concentratie de iod mai mare de 130 sunt considerate sicative, cele cu
o concentratie intre 115 si 130 sunt semi-sicative, iar cele cu o
concentratie mai mica de 115 sunt uleiuri care nu se usuca. Uleiul de
in, cel mai raspandit vehicul pentru vopselele artistilor, este un ulei
care se usuca.
Expuse
la aer, culorile de ulei nu urmeaza acelasi proces de evaporare precum
cele pe baza de apa. In schimb ele se oxideaza formand un amestec solid
uscat. In functie de sursa, acest proces poate fi unul foarte incet,
rezultand cu vopsele cu timp de uscare extins.
Cel
mai vechi si mai des intalnit intermediar este uleiul de in, obtinut
din semintele plantei de in. Semintele sunt macinate, iar uleiul
extras. Procesele moderne folosesc aburi sau caldura pentru a produce
varietati rafinate de ulei, ce contin mai putine impuritati, desi
uleiurile obtinute la rece raman preferatele multor artisti.
Exista
si alte surse pentru obtinerea uleiurilor cu rol de intermediar. Uleiul
din canepa, seminte de mac, nuca, floarea soarelui, sofran si boabe de
soia sunt folosite adesea ca alternative la uleiul de in. Alte uleiuri
sunt utilizate pentru o varietate de efecte. Unele uleiuri, cum ar fi
cele de nuc sau de mac, au o culoare mai deschisa, permitand obtinerea
unor tonuri de alb.
Odata
ce uleiul este extras, uneori se folosesc aditivi pentru a imbunatati
proprietatile sale chimice. In acest fel vopseaua poate fi facuta sa
fie mai lucioasa sau sa se usuce mai repede, daca aceasta se doreste.
Culorile moderne pe baza de ulei pot avea asadar o structura chimica
destul de complexa; de exemplu, sa ii afecteze rezistenta la UV sau sa
ofere un aspect gen piele de caprioara.
Mediice nu sunt pe baza de ulei
Incepand
cu secolul 20, putem observa dezvoltarea unor noi medii pentru vopsele.
In multe cazuri, cum ar fi cel al culorilor acrilice, se inlocuieste
uleiul cu un alt fel de liant. S-a observat ca acesti lianti au cu
totul alte proprietati decat cele de ulei, iar specialistii ii atribuie
unei categorii separate de mediii. Unii fabricanti, intr-o incercare de
a produce un mediu ce este bazat pe ulei dar evita dizolvantii si
substantele de curatare toxice, au reusit sa obtina culori de ulei pe
baza de apa. Intermediarul pentru acest fel de culori este un ulei cu
molecule active la suprafata, ce permite uleiului sa se amestece cu apa
cam in acelasi fel ca si detergentul de spalat vase, desi intr-un mod
mult mai sofisticat.
Cum se usuca?
Spre
deosebire de vopselele pe baza de apa, cele de ulei nu se usuca prin
evapoarare. Uscarea lor vine in urma unui proces de oxidare, echivalent
unei combustii lente fara flacara. In acest proces, o forma de
autooxidare, oxigenul ataca lantul de hidrocarbura, provocand o serie
de reactii aditionale. Drept urmare, uleiul se polimerizeaza, formand
lanturi moleculare. Dupa aceasta etapa de autooxidare, se formeaza
legaturi intre molecule, rezultand o vasta retea de polimeri. De-a
lungul timpului aceasta retea poate suferi schimbari ulterioare.
Anumite grupuri din aceasta retea se ionizeaza si sistemul, ce avea la
baza legaturi covalente nepolare, devine unul guvernat de fortele
ionice dintre aceste grupuri si ionii de metal prezenti in pigmenti.
Uleiurile
vegetale contin esteri de glicerina din acizi grasi, lanturi lungi de
hidrocarbura si grupuri de carboxili. In autooxidarea uleiului,
oxigenul ataca un lant de hidrocarbura. Aceast fenomen produce un
radical liber, o substanta cu numar impar de electroni, facandu-l
extrem de reactiv. De aici rezulta o serie de reactii aditionale.
Fiecare treapta produce radicali liberi aditionali, care duc mai apoi
la o ulterioara polimerizare. Procesul se incheie de abia cand
radicalii liberi se ciocnesc, iar intre electornii fara pereche al
fiecarui radical se imbina, formand o noua legatura. Durata etapei de
polimerizare poate fi de la cateva zile la cateva saptamani, lasand un
strat uscat la atingere. Totusi, schimbarile chimice la stratul de
culoare continua.
Pe
masura ce timpul trece, lanturile de polimeri incep sa se conecteze.
Molecule adiacente produc legaturi covalente, formand o retea
moleculara raspandita pe toata suprafata picturii. In aceasta retea,
cunoscuta si ca etapa de fixare, moleculele nu se mai pot desprinde si
nici nu mai pot circula. Rezultatul este un strat stabil care, desi
este putin elastic, nu curge si nu se deformeaza sub efectul
gravitatiei.
In
timpul procesului de uscare, se produce un anumit numar de compusi, ce
nu contribuie la reteaua de polimeri. Printre acesti compusi se numara
si hidroperoxizii instabili, principalul rezultat al reactiei dintre
oxigen si acizii grasi nesaturati. Hidroperoxizii se descompun rapid,
formand dioxidul de carbon si apa, precum si o varietate de aldehide,
acizi si hidrocarburi. Majoritatea acestor compusi sunt volatili si
intr-un ulei fara alte ingrediente acestia s-ar pierde foarte repede in
atmosfera. Totusi, cand vorbim despre vopsele, asemenea compusi
volatili pot reactiona in contactul cu compusii de plumb, zinc, cupru
sau fier din pigmenti si raman in stratul de culoare ca saruri sau
complexi de coordinatie. Cum majoritatea legaturilor originale dintre
esteri din trigliceride sunt supusi hidrolizei, un numar mare de acizi
grasi sunt produsi in timpul procesului de autooxidare. Anumite parti
ale acizilor grasi reactioneaza cu metalele din pigmenti, producand
carboxilati de metal. Diferitele substantele fara legaturile ce se
intrepatrund asociate cu reteaua de polimeri constituie etapa mobila.
Spre deosebire de moleculele ce fac parte integranta din reteaua
insasi, ele sunt mobile in stratul de vopsea si pot fi indepartate prin
caldura sau cu ajutorul unui solvent. Etapa mobila poate juca unrol important in plasticizarea stratului de vopsea, impiedicandu-l sa devina prea sfaramicios.
Masurarea
schimbarilor de greutate in timp ale unui strat pictat in ulei este o
tehnica simpla de monitorizare a primelor stadii ale procesului de
uscare. La inceput stratul devine mai greu pe masura ce absoarbe
cantitati mari de oxigen, pentru ca apoi greutatea sa scadadatorita compusilor pierduti mediului inconjurator.
Pe
masura ce stratul de vopsea se invecheste, se produc alte modificari.
Grupurile de carboxil din polimerii etapei fixe pierd unul dintre ionii
de hidrogen, devenind incarcati negativ, si formeaza compusi cu ion
pozitiv de metal prezenti in pigmenti. Reteaua originala, cu legaturile
ei covalente nepolare, este inlocuita de o structura ionomerica,
guvernata de interactiunile ionice. In prezent, aceste structuri ale
retelelor ionomerice nu sunt prea bine intelese.
Pigmenti
Culoarea
acestor vopsele deriva din particulele mici amestecate cu substanta
intermediara. Tipurile des intalnite de pigmenti includ sarurile
minerale cum ar fi: plumb, zinc, titan, precum si pigmentii de cadmiu
de la rosu la galben. Alta clasa o constituie pigmentii de pamant cum
ar fi de exemplu sienna sau ocru. Pigmentii naturali au avantajul de a
fi foarte bine intelesi de-a lungul secolelor, dar cei sintetici au
marit considerabil spectrul de nuante si multe din acestea sunt foarte
rezistente la lumina.
Toxicitate
Majoritatea
pigmentilor vechi erau periculosi. Multi pigmenti toxici, cum ar fi
verdele de Schweinfurt, au fost scosi din comert. Cu toate acestea,
unii pigmenti folositi si astazi sunt toxici pana la un anumit nivel.
Multe dintre culorile de rosu si galben sunt obtinute folosind cadmiu,
iar rosul purpuriu foloseste sulfatul mercuric natural sau sintetic
(chinovar). Albul acoperitor si albul zapada sunt obtinute cu carbonat
bazic de plumb (ceruza). Culorile cobalt, inclusiv albastru ceruleum si
albastru de cobalt, sunt produse folosind compusii de cobalt. Unele
nuante de violet de cobalt sunt obtinute cu arseniat de cobalt.
Producatorii recomanda folosirea cu atentie a culorilor ce contin
acesti pigmenti. Nu recomanda aplicarea vopselelor toxice prin
pulverizare. Cititi instructiunile de pe ambalajul produsului. Unii
artisti prefera sa nu foloseasca deloc acesti pigmenti toxici, pe cand
altii considera ca merita riscul pentru a se folosi de proprietatile
unice ale acestor culori.
Dizolvanti
precum terebentina si white spirit sunt inflamabili si pot avea un
miros puternic. Atat terebentina cat si white spirit-ulinodor pot fi nocive dar sunt folosite necorespunzator.
Antonello
da Messina a introdus mai tarziu o imbunatatire la culorile pe baza de
ulei: a adaugat oxidul de plumb la acest amestec. Rezultatul avea
consistenta mierii si proprietati sicative sporite. Acest medium era cunoscut ca ulei gata preparat.